În acest articol propunem abordarea unui subiect greu, dar care trebuie auzit: cum impactează stigma supraviețuitorii abuzului sexual? O traumă care este stigmatizată în special din cauză că până și subiectul sexului este în continuare unul tabu, deci dificil de înțeles din cauza percepției greșite asupra ei. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual se menține stigmatizarea care este menținută sistematic prin oameni, instituții, dar și prin mijloace media (TV, mass-media, campanii publicitare) și prin diferite practici sociale. Stigma este propagată în societate prin diferite practici, cele mai relevante fiind blamarea victimei(,,E vina ta!”; ,,Ți-ai cerut-o!”; ,,Dacă nu voiai, nu purtai acea haină!”) care rezultă în sentimente de rușine ale acesteia și lipsa de încredere acordată victimei în relatarea evenimentului (autoritățile nu cred că este reală întâmplarea, minimizează sentimentele victimei și o reduc la tăcere) și normalizarea acesteia ca fiind o armă de război (fetele și femeile din Republica Democrată Congo suferă zilnic abuzuri de natură sexuală deoarece aceste practici sunt normalizate din timpul diferitelor conflicte civile care au avut loc în acel spațiu, în plus femeile au fost văzute ca sexul slab care trebuie să servească nevoile bărbaților și atât). Aceste practici au consecințe grave asupra victimelor, ducând la un număr foarte mic de raportări reale ale incidentelor, schimbarea cogniției schemei de sine, comportamentului și credințelor victimelor, dar și la percepții diferite ale victimei asupra evenimentului. În cele ce urmează, vom analiza câteva moduri enunțate în care viața victimei de după evenimentul traumatic este influențată de stigmatizarea ei.
Atunci când își fac publice experiențele, supraviețuitorii abuzului sexual se confruntă adesea cu neîncredere, blamarea victimei și afirmații ce sugerează că, în urma unei astfel de traume, victima rămâne ,,murdară” sau ,,pătată”. Societatea tinde să celebreze poveștile în care protagoniștii reușesc să depășească aversivitatea și să-și regăsească echilibrul, prin recunoștință, succes și lecții de viață, în timp ce traumele care încă afectează viața de zi cu zi a victimelor nu primesc aceiași atenție. Asemenea reacții diferențiate sunt, desigur, nepotrivite și insinuează că experiențele celor care au dobândit dezvoltarea post-traumatică sunt mai valoroase, mai relevante și mai demne de apreciere decât cele ale victimelor care încă se confruntă cu greutăți. În acest sens, merită subliniat faptul că toate experiențele traumatice sunt valide, importante și merită auzite, că victimele abuzului sexual nu sunt ,,nedemne” de a fi ascultate și nu sunt cu nimic mai prejos decât victimele altor evenimente traumatice. Un exemplu relevant îl reprezintă mișcarea ,,#MeToo” întâlnită pe rețelele social-media, în cadrul căreia victimele abuzului sexual folosesc acest hashtag pentru a-și relata poveștile lor și pentru a-și face vocea auzită pentru a putea oferi un mediu de solidaritate și încredere tuturor victimelor care reușesc să se alăture mișcării, indiferent de felul în care reușesc să o facă. În acest sens, există și mișcarea ,,#WhyIDidntReport” în care persoanele care nu au avut circumstanțele potrivnice la momentul abuzului sexual pentru a raporta incidentul, au reușit după mai mult timp. Motivele regăsite cel mai des în cadrul acestei mișcări au constat în: abuzul sexual ce a avut loc în copilărie, abuzul sexual ce a avut loc în cadrul unei relații intime, abuzatorul a fost un membru de familie, cunoștință sau persoană care a reprezentat o autoritate în viața victimei.
Stigmatizarea abuzului sexual are efecte incontestabile asupra emoțiilor, schemei de sine, comportamentulului și credințelor victimelor. Așadar, dat fiind contextul socio-cultural nefavorabil, care promovează stereotipuri și prejudecăți, supraviețuitorii abuzului sexual pot învăța că anumite comportamente sau statuturi (de exemplu, cele de victimă a incestului, de femeie abuzată etc.) sunt considerate a fi nepotrivite și menite unor judecăți aspre, inevitabile din partea celorlalți. Prin urmare, în rândul victimelor apar rușinea, teama și izolarea socială. Se pot forma, de asemenea, cogniții precum: ,,Nu sunt normal/ă.”, ,,Nu mă pot integra.”, ,,Ceilalți mă vor judeca.”. Totodată, reacțiile sociale negative, ca încercarea de a minimiza impactul emoțional al traumei sau tendința celorlalți de a deține controlul asupra discuției sau de a divaga de la subiect atunci când victima încearcă să se facă auzită, pot da naștere unor gânduri ca: ,,Nimeni nu mă înțelege.”, ,,Experiența mea nu contează pentru ceilalți.”. Atunci când o victimă a violului găsește puterea de a se deschide în fața altora, însă primește din partea acestora mesajul că nu ceea ce i s-a întâmplat este greșit, ci că ea în sine este ,,defectă”, este de așteptat ca persoana în cauză să dezvolte o stimă de sine scăzută, precum și o reținere în a mai povesti ceea ce a trăit. Pentru a evita astfel de efecte, am putea să-i ascultăm pe cei ce decid să-și facă cunoscută povestea, să nu-i judecăm, să găsim căi personale către empatie și să oferim timpul și spațiul necesar vindecării, fără a fi invazivi sau dornici de control și lăsând la o parte propriile așteptări cu privire la experiențe care nu ne aparțin
În concluzie, supraviețuitorii abuzului sexual sunt puternic afectați de stigma care planează asupra acestui tip de traumă prin practici sociale precum blamarea victimei, lipsa încrederii privind relatarea abuzului, normalizarea abuzului și manipularea victimei, astfel reducând-o la tăcere. Implicațiile impactului stigmei este unul de proporții, victimele nefiind încurajate să caute sprijinul autorităților sau îngrijiri medicale, publicațiile ajung să fie descurajate în postarea de conținut informativ în care să se regăsească informații clare cu privire la formele abuzului, multe victime ajungând să nu identifice corect experiența ca fiind abuz, toate acestea ducând la șanse ridicate de dezvoltarea sindromului de stres post-traumatic, deci o vindecare mult mai grea pe toate dimensiunile vieții persoanei care experimentează orice fel de abuz.
Articol realizat de Coleașe Maria și Neamț Melisa Maria, coordonat de Psiholog Ioana Dumbravă
Bibliografie:
- Delker, B. C., Salton, R., McLean, K. C., & Syed, M. (2020). Who has to tell their trauma story and how hard will it be? Influence of cultural stigma and narrative redemption on the storying of sexual violence. Plos one, 15(6), e0234201.
- Kennedy, A. C., & Prock, K. A. (2018). “I still feel like I am not normal”: A review of the role of stigma and stigmatization among female survivors of child sexual abuse, sexual assault, and intimate partner violence. Trauma, Violence, & Abuse, 19(5), 512-527.
- Dworkin ER, Brill CD, Ullman SE. Social reactions to disclosure of interpersonal violence and psychopathology: A systematic review and meta-analysis. Clin Psychol Rev. 2019; 72: 1–14
- Verelst et al. BMC Women’s Health 2014, 14:106 http://www.biomedcentral.com/1472-6874/14/106 ,,Mental health of victims of sexual violence in eastern Congo: associations with daily stressors, stigma, and labeling”
- Audrey K. Miller1 , Erika J. Canales1 , Amanda M. Amacker1 , Tamika L. Backstrom1 , and Christine A. Gidycz2 Psychology of Women Quarterly 35(1) 119-128, ,,Stigma-Threat Motivated Nondisclosure of Sexual Assault and Sexual Revictimization: A Prospective Analysis”